Da... deci mi-am incalcat promisiunea facuta in primul post: am aratat blogul unei prietene dragi. N-am rezistat tentatiei, pentru ca ea este una dintre putinele persoane care stiu de pitici si, mai ales, de pozele lui Tampila. Si nu i se pare o nebunie, ci chiar intra cu placere in lumea asta virtuala.
In rest, nu simt impulsul de a-mi face cunoscute gandurile. Scriu pentru mine si e super ok. Chiar incepe sa-mi placa, am mai spus asta deja? Azi n-am reusit sa scriu, desi am vrut, pentru ca CINEVA a folosit netul mobil toata ziua. Iar eu in word nu imi mai scriu gandurile in veci. Nu-mi face nici o placere. Casetuta asta de blog parca e magica, imi aseaza mult mai bine gandurile si cuvintele. Da oare si dependenta ? Asta voi afla, probabil, in timp...
Acum, acel CINEVA - pe care sunt suparata ca si-a sters contul de pe hi5 din motive foarte clare!! - s-a culcat, iar mie mi-a venit pofta sa mai scriu un pic. Nu mult, ca mi-e somn - e 2 noaptea.
Ieri cautam un sens zilei. Nu stiu daca poate fi catalogat astfel sau nu, insa ceva s-a intamplat; ceva neobisnuit, chiar. In sensul (hi!) ca nu ti se intampla asa ceva in fiecare zi. Tocmai eram incurcata in niste mesaje pe mess ca suna cineva la usa. Prelung si enervant. Soneria noastra are un sunet ingrozitor, te rascoleste pana in maruntaie. Deschid un pic nervoasa si dau de un vecin cam pe la 70 de ani. Ma intreaba daca am un barbat in casa. Nu inteleg din prima ce vrea sa zica. Imi explica apoi ca nevasta-sa a cazut in baie si nu se mai poate ridica. Sau mai bine zis, ca el nu o poate ridica. Cum, la ora respectiva, se pare ca eram singura persoana disponibila de pe scara, m-am oferit voluntar sa-l ajut. Ca tot ma laud eu in stanga si-n dreapta ce fortoasa sunt. Ei, uite ca venise momentul sa-mi testez puterea. Cand ajung insa in baia cu pricina si o vad pe nevasta... mi se cam taie elanul, pentru ca sarmana avea peste 100 de kile. Avea, se pare, o boala de oase, ca mai multe n-am putut scoate de la mos. Oricum, era evident ca o dureau foarte tare picioarele, pentru ca tzipa de fiecare data cand incercam sa o miscam. Cred ca era si un pic nebuna, dar nu ma mir, avand in vedere starea in care se afla...de cine stie cat timp... Of, sarmana! Am incercat sa o ridic, insa cum ea nu ajuta deloc, era ca si cum incercam sa ridic un bolovan de 120 de kile. Mosul parea lipsit total de forte, pentru ca nu era de prea mare ajutor. Cum era evident ca n-o puteam ridica, am propus sa o taram pana in dormitor. Nici asta nu s-a dovedit a fi usor. Eu o trageam, dar era atat de grea, incat a trebuit sa ma proptesc strasnic cu un picior in tocul usii de la dormitor si cu celalalt in dulapul de langa usa, si abia asa am reusit sa o aducem in camera. Mosul a propus sa o asezam si in pat. Parca era nebun, nu vedea ca abia reusisem sa o taram pana acolo! Ei, dar uite ca minunea s-a produs, ne-a ajutat si ea un pic cu picioarele, si am reusit, cu chiu cu vai. Nu mai spun ca, pentru a o aseza totusi intr-o pozitie normala, fara sa-i atarne picioarele din pat, a trebuit sa ma urc efectiv PE pat si sa o trag inspre perna.
Privita dintr-un unghi pragmatic, situatia era destul de comica. Daca as fi fost intr-o comedie noir, cu siguranta spectatorii s-ar fi prapadit de ras vazandu-ma. Dar din pacate era un fapt cat se poate de real, si foarte trist. Ma uitam la femeia aia care suferea enorm, incat nu mai reusea sa articuleze cuvinte omenesti; abia intelegeam ce spunea. Am mangaiat-o pe fata, i-am strans mainile, nu stiam ce as mai putea face intr-o asemenea situatie. M-am uitat prin camera si am vazut fotografii vechi in care aparea ea, mult mai tanara si chiar frumoasa, as putea spune. M-am uitat din nou la ea, cea de acum, si m-am ingrozit. Era ca o epava. Mi s-a parut ca ingana ceva: nu mai vreau sa traiesc. Poate ca mi s-a parut, pentru ca nu intelegeam mai nimic din ceea ce spunea. A fost foarte trist, cumplit de trist.
In nici o jumatate de ora, am facut o febra musculara teribila, ma durea tot spatele, si am realizat ca mi-am fortat puterile la maxim, ba chiar mai mult. Dar uite ca am reusit. Nu e o realizare personala, nu sunt mandra de ea, sunt doar bucuroasa ca omul e capabil de mai mult in situatiile limita. Si cu siguranta ar face fata si unor situatii mai putin intense, daca nu s-ar mai smiorcai atata ca nu e-n stare, ca nu poate, ca i-e teama, bla bla.
Ma intreb cum fac fata asistentii sociali atator cazuri de oameni bolnavi, necajiti si, cel mai probabil, singuri. Si-au pierdut si ei, la fel ca si doctorii, compasiunea si mila? Banuiesc ca multi se aventureaza in aceasta activitate dintr-o poirnire sincera si altruista (n-am descoperit inca avantajele si beneficiile pe care le poate avea un asistent social...desi, daca stau mai mult sa ma gandesc, poate apar cateva...) , dar oare ce se intampla pe parcurs? Daca nu devii un pic imun la asemenea situatii, banuiesc ca e destul de greu sa continui. Sau isi extrag oare energia necesara pentru a continua tocmai pentru ca ajuta efectiv oamenii cu probleme? Si au multumirea ca schimba ceva in bine? Iar asta ii ajuta sa mearga mai departe... Nu stiu... poate o sa intru odata in vorba cu un asistent social, sa vad ce gandeste. Si o sa revin cu raspunsuri.
Eu una nu stiu cum m-as descurca... Singurul domeniu - care vine cu "mila" la pachet - in care as putea sa lucrez ar fi politia animalelor, care oricum nu exista la noi. As avea o satisfactie teribila sa ii arestez pe ticalosii aia care chinuie animelele. Asta m-ar ajuta probabil sa nu capitulez.
.JPG)
