In sfarsit, ma gandesc la proiecte

    
     Marti. Soare, in sfarsit! A venit primavara, mi-a venit si mie mintea la cap in anumite privinte. Mai ales in legatura cu fotografia. Sper sa nu fie ceva de moment.

     Am fost la terasa de la Clubul Taranului (daaa, acolo terasa este deschisa o mare parte din an!) si am luat cu mine o carte inceputa acum aproape doi ani, Letting go of the camera. Am de gand sa o termin de data aceasta, pentru ca m-am impacat, in sfarsit, cu disensiunile legate de abordarea fotografiei. Am ajuns intr-un punct de mijloc, cred, dupa ce am respins pentru mai bine de un an fotografia. Mai putin cea facuta la servici, pentru ca aia trebuia facuta. Desi pe aceea o resping cel mai tare.Dar m-am impacat cu gandul ca nu este cel mai rau job, mai ales ca am si ceva timp liber, iar bani trebuie sa-mi vina de undeva.

     Deci am din nou chef de fotografie. De data aceasta insa, intr-un mod organizat. Vreau sa ma apuc de proiecte, am ajuns la concluzia ca au cel mai mult sens. Deja am aflat asta la Diafragma 9, dar mi-a trebuit timp sa diger. Intre timp am ajuns sa resping fotografia ca act singular, la plezneala, pentru ca nu mai avea nici un sens pentru mine. Am depasit stadiul peisajelor, al florilor, al boschetarilor; al copiilor mai putin, pentru ca imi plac prea mult. Am fost cam aspra cu mine, mi-am impus ca, pana nu am o idee geniala, sa nu mai fotografiez. Ma rog, n-am luat decizia asta constient, dar cam asta s-a intamplat. Si, desigur, nu mi-a venit nici o idee geniala intre timp.

     Si Maia a avut un sens in toata treaba asta. Intr-o discutie despre fotografie, am realizat deodata ca inversunarea mea este un pic fara sens. Da, se fac prea multe fotografii, da, se prelucreaza la greu, da, se cauta senzationalul, da, nu am castigat la concursuri aproape nici un premiu, dar toate aceste motive nu sunt indeajuns pentru a-mi refuza ceva ce in definitiv imi place, singurul lucru pe care l-am facut constant in ultimii 12 ani. Este bine ca am devenit mai selectiva, mai detasata, asta mi-a maturizat procesul de creatie.

     Pornesc ca de la zero acum, vreau sa lucrez la cateva proiecte. Fara sa caut senzationalul, ci doar subiecte care ma intereseaza cu adevarat. O sa incep cu casa mea din Pitesti. De multa vreme m-am gandit sa fotografiez acolo, dar iata ca niciodata nu am facut-o. In paralel, vreau sa fie si o poveste, pentru ca nu vad fotografia fara o poveste alaturi. O sa incep in primul week-end in care merg acolo.

     Ma bucur ca acum nu imi doresc nimic de la fotografie, in afara de propria placere de a lucra la un proiect. Nu imi doresc sa castig un premiu, nu imi doresc ca oamenii sa-mi vada imaginile si sa le aclame, nu-mi doresc decat sa fac fotografie si sa imi duc la bun sfarsit proiectele. Iar in privinta site-ului pe care m-am hotarat, in sfarsit, sa il fac, nu va fi un site, ci un blog foto. Este mult mai rapid si mai organizat. Pentru ca ma omoara alegerea categoriilor de pe un site foto - Oameni, Peisaje, Romania, Tari straine etc. Niciodata nu am putut gasi o impartire justificata a fotografiilor, de aceea cel mai bine este sa ocolesc acest aspect.

Read More

Vechi dorinte

Ha haaa, m-am uitat astazi pe lista cu dorinte pe care am formulat-o intr-o primavara, acum aproape...DOI ani?! Aveam senzatia ca a trecut doar un an. De atunci nu am mai aruncat nici un ochi pe ea, jur. Straniu, nu? Unele dorinte m-au surprins - ietee, ce mi-am dorit eu acum doi ani! Hi hi! Nu ca nu mi-as dori aceleasi lucruri si acum.

Mda, deci intrebarea este: s-a schimbat ceva? Trebuie sa recunosc acum: sunt o persoana foarte delasatoare si complet dezorganizata. Am multe idei, multe dorinte, dar prea putine prind contur. Asa ca noua dorinta pe anul acesta este sa ma disciplinez. Nu pentru a face mai des ordine in camera sau pentru a deveni o buna gospodina. NO WAY! Ci pentru a pune naibii o data in practica dorintele astea, ca doar nu sunt un capat de lume.

Am totusi si realizari. Chiar si eu ma mir!!! Dar stai...punctul 12 este bifat nu pentru ca m-am dus eu sa-mi cumpar o orga, ci pentru ca am primit-o cadou de ziua mea! E drept, eram foarte hotarata sa o cumpar -candva-, ce bine insa ca am primit-o cadou inainte! Direct legat de punctul 12, s-a ameliorat si punctul 11 - am perioade in care cant aproape in fiecare zi. Alternand cu pauze mari de o saptamana...
A aparut intre timp punctul 12b - sa-mi iau un stativ pentru orga, caci momentan sta pe jos. Deci o am din octombrie, da? Iar acum este prea multa zapada ca sa imi pot cumpara stativul. Publicul: Rusine!! Huoo! Eu: Mda. Aveti dreptate.

Exista insa un plus: punctul 13. Chiar m-am apucat de compus. E drept, mai stangace, dar spre marea mea surpriza, am reusit sa scot ceva interesant. Ce n-as da sa am acum exercitiul din anii cand studiam pianul! Mi-ar fi teribil de folositor. Plus ca nu ma mai pricep asa bine sa transpun o piesa pe note. Sper sa ma tin de asta...e ceva special pentru mine.
Asa... altceva...punctul 15: nu am aprofundat italiana sau franceza, in schimb m-am apucat de spaniola si chiar am facut progrese. Acum pot sa ma uit la un film fara subtitrare si sa inteleg in mare parte despre ce este vorba. Sper sa ma tin si de asta.

In rest, nimic nu s-a schimbat. Nu am mers la cursurile de street-dance, nu am sarit cu parasuta si nici cu bungee (daca m-am zgarcit sa dau 80 de lei la Tg Mures...acum si asta era bifata!), nu am facut nici o scufundare si n-am calarit nici un cal, de schiuri nu m-am mai atins, de biscuiti nici atat (aaah), iar in ceea ce priveste pictura, n-am desenat nimic, in schimb am servit de model... Imagini, in curand, pentru doritori.

Aparat nou inca nu mi-am luat, ba chiar m-am indepartat de fotografie. Cu exceptia Barcelonei, nimic nu mi-a suscitat interesul in ultima vreme. Pana acum cateva saptamani, cand o discutie cu Maia m-a facut sa realizez ca sunt un pic prea inversunata vizavi de fotografie (nu detaliez). Si iata ca mi-am regasit ceva din pofta de a face imagini...Tocmai bine, caci vine primavara! Nu este doar Maia la mijloc, ci si Ufo, cu fixatia lui pe proiecte. Si cam are dreptate... {{Vreau o sansa de undeva ca sa ma repun pe shine, vreau sa se intample ceva frumos! :) Uite, uite cum sunt, nu pot sa ma automotivez...trebuie sa am mereu o motivatie exterioara. Bulshit!}}

Si primul lucru la care m-am gandit a fost site-ul (punctul 9), nici macar pana in ziua de azi eu nu am un site. Poate ca este mai bine asa, acum voi face o selectie la sange a fotografiilor. M-a bufnit rasul cand am vazut vechile selectii - zeci de poze neinteresante. Vreau sa-l fac si sper sa ...NU, il voi face. Gata, vreau sa termin cu "sper sa..." - trebuie sa fiu mai hotarata, ce naiba?! Am talent, ar trebui sa fac rost si de niscaiva ambitie. Adicatelea munca. Caci despre munca este vorba. Adica sunt lenesa de fapt? Nu m-as mira!  Ha ha!

Read More

Tampila revine

Oau, cat de mult a trecut de cand n-am mai scris pe blog ! Cam de cand ne-am mutat de langa Cismigiu. Zona aceea avea ceva special...sau poate eu GANDEAM ceva mai mult atunci. Am fost intr-o pasa ciudata in ultimele luni, n-am facut mai nimic important. Nici macar nu am mai fotografiat (ma refer la poze pentru sufletul meu, nu la cele de studio). Acum este septembrie, iar ultimele fotografii le-am facut prin primavara. Este uimitor cum de am reusit sa ajung in extrema cealalta. Am avut o mica vacanta prin tara si nu am facut nici macar o poza, desi am trecut prin zone frumoase. Am fost in Grecia si nu m-am obosit nici macar sa scot aparatul din apartament, dar'mite din geanta. In sufletul meu s-a instalat un dezinteres total fata de fotografie. Singurul regret ar fi ca nu am amintiri palpabile din acele calatorii. Poze la care sa ma uit peste cativa ani. Poate ar trebui sa-mi iau un compact, e incomparabil mai usor de carat. :)  

Acum, la inceputul toamnei, redescopar cititul in parc (sau la terasa MTR) si hoinaritul aiurea prin oras. Este grozav, simt ca incep sa revin la viata, ca reincep sa gandesc! In ultimele luni m-am simtit goala pe dinauntru, letargica...este ciudat, nici eu nu inteleg pe deplin ce mi s-a intamplat. Problema este ca m-am trezit cam tarziu, o sa vina frigul si n-o sa mai pot citi in parc... :((  As avea multe de scris, dar acum nu-mi vine nimic in minte. Ma bucur totusi ca am reinceput sa scriu. 

Read More

Oameni de la coltul strazii

   Am cateva personaje care se invart in jurul strazii mele si pe care as vrea sa le cunosc mai bine, poate chiar sa le fac cateva fotografii. Dar asta mai pe urma. Intai si inatai am niste curiozitati personale legate de viata lor.
   Pentru inceput, este omul care sta des la fereastra care da spre strada, sta sprijinit pe pervaz si se uita la oameni, la masini. Fereastra are perdele foarte murdare, candva cred ca au fost albe, dar acum sunt de un gri mizerabil. Uneori, langa el stau si cei doi caini ai sai, doi cockeri negri. Stau in afara ferestrei, pe pervaz, si observa miscarea canina din zona.
    Apoi, este batranul in scaun cu rotile. Nu stiu unde locuieste, dar ziua il vad de obicei in cateva locuri: langa cioschiul din colt, unde sta la bauta cu un amic mai tanar, despre care o sa vorbesc mai incolo. Stau si fumeaza, beau bere sau vodca, si vorbesc tot felul de chestii. Subiecte de actualitate, din cate am putut surprinde, tragand cu urechea. Cand nu are cu cine sa stea de vorba, sta langa semafor, pe carosabil. E un mod de a cersi, probabil, desi nu l-am vazut niciodata cersind cu adevarat. Nu se plimba printre masini, intinzand mana. Sta pur si simplu la semafor, incurcand banda de stanga, si se uita la oameni, la masini, tot ca si domnul de pe pervaz. De multe ori am vrut sa intru in vorba cu el, dar nu am facut-o. Nu stiu ce m-a retinut, poate faptul ca sunt fata, si nu baiat. Mi-e teama de ce o sa zica, probabil. Alteori ajunge mai departe, la distanta de cateva strazi. Intr-o seara am vazut un cadru memorabil cu el. Stateam in statie si asteptam autobuzul, era iarna, cred. El venea in carucior pe mijlocul strazii, fara sa-i pese de masinile din spate. Unele il claxonau si il ocoleau. Era beat, probabil, dar momentul a fost extraordinar. Venea pe strada intunecata, luminat din spate de farurile masinilor, autobuzul se vedea si el in fundal, si mi-am zis: uite un cadru grozav. L-am consemnat in minte si probabil n-o sa-l uit prea usor.
    Prietenul lui este un tanar un pic nebun, care sta impreuna cu bunica lui intr-o casa de pe colt. Baba asta ar fi al treilea personaj care mi-a trezit interesul. Intr-o seara cand il plimbam pe Bruno m-a oprit si am stat de vorba. 20 de minute, cred, timp in care am aflat ca are vreo 11 caini, ca a fost cantareata la opera, ca are un nepot care aduna cainii de pe strazi si ii aduce acasa.     M-a chemat pe la ea sa-mi arate poze de cand era tanara. M-a intrebat ce lucrez si, cand i-am zis ca sunt fotograf la un studio, a exclamat: "Dar de ce, mama, nu ai facut si tu scoala? Daca faceai o facultate castigai si tu mai bine!". Cred ca a fost una dintre cele mai amuzante replici pe care le-am auzit. Ei, si m-am hotarat sa-i duc ceva de mancare, dar uite ca am vazut-o numai in momente in care plecam de acasa. Si parea ca nu ma mai recunoaste. Inca nu am reusit sa ma duc pe la ea. Poate nici nu mai stie ce a vorbit cu mine. Poate o sa se uite chioras si o sa i se para suspect ca vreau sa vin pe la ea. Nu stiu cum va fi...dar merita sa incerc.
    Am tras cu ochiul printr-o spartura in poarta si am vazut in curte o rulota, iar baba tocmai inchidea usa. Un alt mister...Sper ca nu locuieste acolo, sarmana! Nu am vazut nici cei 11 caini de care mi-a vorbit. Poate or fi in casa... Uite o gramada de intrebari care nu stiu daca isi vor gasi vreodata raspunsul. Dar ar putea fi inceputul unei povesti foarte interesante...

Read More

Despre motivatia in fotografie

    M-am gandit astazi la fotografiile pe care as vrea sa le fac. Ma rog, m-am gandit la asta in fiecare zi, de fapt. Mi-as dori sa fac fotografii mai bune, insa nu vreau ca asta sa devina un scop in sine. E o granita fina, cea dintre fotografia de placere si fotografia de ambitie, ca sa-i spun asa. Devine un fel de cursa pentru imagini senzationale, care sa-l dea pe spate pe privitor, si care sa-i asigure fotografului un loc de cinste intre stelele fotografiei contemporane. Adica sa devina o mica vedeta, ale carei lucrari sa fie urmarite cu sufletul la gura de fani. "Oau, ce taaare e poza asta. Apreciez foarte mult lucrarile tale. Spune-ne, cum ai realizat-o??".
    Cunosc cel putin o persoana care face poze pentru "glorie". Ma intreb cum o fi sa te lasi prins in jocul asta, sa te gandesti febril ce anume sa mai pozezi, ce subiecte tari sa mai gasesti, ca sa te mentii in top. Pentru ca daca ibntervine o pauza mai lunga, lumea deja incepe sa se intrebe: "Ce i s-a intamplat? Nu mai are inspiratie? Gata, a renuntat?". Nivelul asteptarilor creste, trebuie sa vii intotdeauna cu ceva mai bun. Ma rog, nu e nimic rau in a fi competitiv. Pana la urma asta te ajuta sa cresti.
    Cred ca e rau cand nu mai faci fotografie din pasiune, dintr-o pornire sincera si entuziasta, ci procesul se transforma intr-o cursa pentru imagini tari. Uite in punctul asta nu as vrea sa ajung.
Nu spun ca e rau sa te gandesti la o idee super tare, care sa te scoata din anonimat. Asta mi se pare chiar bine, e bine sa gandesti, sa iti pui creativitatea la incercare. Adevarul e ca mai toate s-au spus in fotografie, aproape toate subiectele par epuizate, incat a veni cu ceva nou, diferit si nemaifacut pare o utopie. De aceea, a te gandi la o idee tare e o provocare in sine. Poate ca, pana la 70 de ani, acea idee geniala va tasni de undeva. :)
    Dar e rau ca motivatia sa vina doar din dorinta de a deveni faimos. Oare gresesc? Ma intreb cate lucrari tari s-au nascut din aceasta ambitie, si doar din ambitie. Hmmm...trebuie sa mai disec problema.
    E ca si cum as vrea sa-mi fac un portofoliu tare si ma gandesc: oare ce poze ar da bine? Si ma duc sa fotografiez tigani, bolnavi, nebuni, oameni din inchisori, sau tot ce as considera eu ca ar fi un subiect mai acatari, chiar daca in realitate nu ma intereseaza deloc ce viata duc oamenii aia, ce ganduri si necazuri au. Transform intregul proces intr-unul rece, calculat, subordonat ambitiei mele de a-mi face un portofoliu bun. Nu ajung de fapt sa-i cunosc pe oamenii aia, de fapt nici nu ma intereseaza. Tot ce vreau e sa fac pozele si sa plec, sa ajung acasa si sa le selectez pe cele mai tari, apoi sa le postez pe net, ca sa vada populatia ce lucrari grozave am mai facut.
   Mai sunt concursurile, cum era cel de la NG. Una dintre teme era "Periferii urbane". Cunosc mai multi fotografi care s-au hotarat sa mearga intr-o expeditie foto pana intr-o zona insalubra, orice ar aduce a periferie dom'ne, ca sa faca si ei poze pentru concurs. Desi in mod normal ei nici n-ar fi tentati sa calce pe acolo. Dar deh, un concurs era un prilej bun de a-si testa mana, 2-3 ore petrecute intr-o periferie poate le-ar fi adus niste poze senzationale, in functie de noroc.
   Trebuie sa recunosc acum ca, o vreme, am gandit si eu ca un concurs e o motivatie in sine, adica te impulsioneaza sa mai faci niste poze. Ai o tema data, iti iei aparatul si iesi la hoinarit, poate pica ceva. Acum imi dau seama insa cat de gresit am putut sa gandesc. Pozele tebuie sa le faci cu sufletul, dintr-o pornire sincera catre un subiect, si nu din cand in cand, din dorinta de a obtine o poza buna. Oau, astia de la F9 chiar mi-au aranjat mai bine gandurile si conceptiile referitoare la fotografie. Vad acum mult mai limpede, mult mai clar, am inceput sa nu mai am dubii asupra a ceea ce cred referitor la fotografie. Parca nici nu ma mai intereseaza atat de mult rezultatul final (pozele), pentru ca am inceput sa simt unele lucruri. Altfel de lucruri. Nu ma mai grabesc sa-mi insfac aparatul si sa plec pe strazi, m-am relaxat, o iau mai moale. Ma gandesc la un subiect, il diger. Nu mai vreau sa pozez subiecte care nu ma intereseaza, vreau sa ma aplec asupra celor care imi starnesc intrebari. Nu mai vreau sa tratez lucrurile cu superficialitate, vreau sa inteleg mai bine ce se petrece.
    

Read More

1 iunie

     Azi am fost in Cismigiu. Si a fost chiar fain, in ciuda aglomeratiei de nedescris (de obicei evit sa intru in parc in week-end, dar azi am facut o exceptie). Cum astazi a fost si votarea primarilor, petrecerea copiilor a fost ca-n povesti - a durat de dimineata pana tarziu, si oriunde te duceai se intamplau tot felul de chestii. Ii auzeam pe parinti vorbind ca e incomparabil mai frumos decat anul trecut. Sa nu fie deci nici o legatura cu votarea ? :) M-am plimbat printre copii, m-am amuzat alaturi de ei, am stat pana m-a doborat foamea. Si am facut fotografii. Nu lucrurilor evidente, ci am incercat sa surprind bucuria din jur. Ma uit acum pe fotografii si mi se par destul de aglomerate. Cred ca as fi fericita sa selectez macar 10 dintre ele...
    Am nimerit si la o reprezentatie de teatru, dar de data asta m-am dus in fata si m-am asezat pe iarba, si acolo am ramas. Nu s-au mai intamplat evenimente neprevazute si nici o rupere de randuri. Parca n-au mai fost nici atatia fotografi amatori. Oamenii se bucurau senin, fara sa agite cu dexteritate telefonul mobil sau cate un sapun obosit. Probabil pentru ca majoritatea erau cu copiii si erau deja satui de cate poze le facusera odraslelor. In schimb, au sosit nelipsitii fotografi profesionisti, fata de care incep sa am o miiiica aversiune. Si imi vine sa scot un "ciiiiih" atunci cand ii vad scotand la iveala tunurile (adica tele-urile alea mari). Iar astia chiar le aveau maaari de tot (oare simt nevoia de a umbla cu chestii dintr-astea pentru ca, pe undeva, le lipseste lungimea optima??). Era si o tipa care se batea cu ceilalti fotografi in lungimea tunului. M-am uitat la ea, la expresia "cool" pe care o afisa, si m-am gandit la ce spunea Ufo despre duritatea fotografelor. Uneori se vede insa lipsa de naturalete, dorinta de a parea mai puternica, mai stapana pe situatie. Sau este oare un reflex de aparare in fata armatei de fotografi masculi si a presiunii pe care acestia o exercita, poate inconstient, asupra unei femei?
    Hmm... Ma gandesc la cum m-am comportat eu de-a lungul vremii. Da, recunosc, uneori am adoptat si eu un aer "cool", poate superior, pentru ca ma simteam nesigura intr-un mediu necunoscut. E un mod de a face fata presiunii. Acum ma gandesc ca se vedea de fapt. Sau nu? Poate ca am ajuns sa percep asta tocmai pentru ca am trecut de aceasta etapa si acum pot sa recunosc aceleasi "simptome" cand le vad la altii.
    Oare in ce etapa ma aflu acum? Pai cred ca m-am decis sa fiu eu, sincera, deschisa, spontana. Zambesc si e mult mai usor sa intru in legatura cu oamenii. Nu ma mai intereseaza sa par superioara. Ba chiar incerc sa arat mai putin decat stiu. E chiar nostim sa te prefaci ca habar n-ai de unele chestii si sa ii vezi pe ceilalti cum reactioneaza.
     Da... si mai erau si fotografii-barbati, pe care incep sa nu ii mai simpatizez deloc, cand ii vad cata importanta dau muncii pe care o fac... Saracii, poate ca unii dintre ei sunt chiar ok, dar imi las intuitia sa-i descopere. Pe multi ii recunosti dupa ochi, dupa zambet, n-ai cum sa gresesti cand vezi o persoana faina. Sufletul ii izbucneste din privire, din mimica, din suras. Restul...nici nu vreau sa am de-a face cu ei. 
     Am inceput sa ii observ si chiar ma amuza asta. Ma uit la aparatele lor, la cat de seriosi sunt, la pozitiile pe care le iau cand fotografiaza, la cum relationeaza unii cu altii. Erau doi care isi periau reciproc obiectivele cu o pensula. Unul statea foarte cracanat si era total absorbit de munca pe care o facea. Mi-a parut rau ca nu aveam aparatul la mine. Daca mi-ar fi reusit fotografia, ati fi ras cu lacrimi.
     Din cauza lor nu cred ca o sa-mi mai cumpar in veci un tele. De fapt am cam renuntat de ceva timp la idee. Inainte imi doream foarte mult unul, dar incep sa constat ca nu am nevoie de el. Poate ca voi pierde cateva fotografii bune pentru ca am fost prea departe, insa prefer sa lucrez cu un wide-angle -ma aduce mai aproape de oameni, de sufletul lor. Si-asa, de patru ani ma descurc ok si fara tele, doar n-o sa ma intorc din drum tocmai acum, cand am inceput sa inteleg unele lucruri.

Read More