Astazi a fost teribil de cald, iar mie mi-a fost somn toata ziua. Cafeaua si energizantele nu-si mai fac efectul, probabil singura solutie ramane somnul, de care ma feresc cat pot in timpul zilei, pentru ca urasc sentimentul pe care-l am atunci cand ma trezesc si e inca lumina afara: o tristete asociata cu senzatia ca am pierdut ceva. Asa ca de obicei ma lupt cu somnul, dar nu inving intotdeauna.
Astazi a fost una din acele zile si era clar ca, daca stau in casa, voi sfarsi prin a ma culca, asa ca am ales sa ies din nou cu bicicleta. A fost totodata si un test, pentru a vedea daca miscarea si statul pe iarba pot fi un antidot impotriva oboselii. N-am reusit sa urc decat o singura data dealul, ca sa nu mai spun ca aproape am cazut de pe bicicleta, incercand sa ma urc pe ea.
Ora la care am ajuns aici nu este cea mai potrivita: ceva mai departe, in stanga, o ceata de colorati se distreaza zgomotos, aruncandu-se unii pe altii in apa. Ma simt ca si cum as sta pe malul Gangelui, desi cred ca acolo e ceva mai liniste. Pe podul din fata mea, cativa cetateni pescuiesc, dar nu par sa aiba prea mult succes. In mod clar, parcul asta e cel mai liber din Bucuresti, lucru bun si rau in acelasi timp. Culmea, la cativa metri mai sus, soldatii pazesc focul vesnic, deci exista o autoritate pe undeva, limitata insa spatial. In rest, no man's land sau, mai degraba, taramul coloratilor.
Ma gandeam azi cat de scurta mi se pare mie ziua, pentru ca ma trezesc tarziu si seara nu-mi vine sa lucrez, ci imi vine sa fac alte lucruri, cum ar fi sa ies undeva cu prietenii, sa vad un film, sau sa fac o baie cu spuma si sa citesc. Am realizat ca nici macar nu stiu cum arata ziua la ora 7 dimineata, cu atat mai putin la ora 6. Oare atunci este lumina sau este inca noapte? Chiar nu stiu! Dupa ce am terminat scoala, pot numara pe degete zilele in care m-am trezit la astfel de ore. Pot spune insa ca imi plac zorii si senzatia de proaspat pe care mi-o lasa. Teoretic vorbind, mi-ar placea sa ma trezesc odata cu rasaritul si sa am o zi lunga care mi se asterne in fata, dar practic nu cred ca as putea-o face vreodata.
M-am gandit si la personajele pe care le aveam la Cismigiu, de care am scris aici. Dupa ce ne-am mutat de acolo, a urmat o perioada un pic nefasta, in care am renuntat treptat sa gandesc, sa scriu si sa ma bucur. Nu am mai intalnit (sau nu am mai putut recunoaste) nici un personaj si nici un desen inchipuit. Dupa ce ne-am mutat aici, am inceput treptat sa imi revin, insa abia acum, cand m-am reapucat sa scriu, simt ca am redevenit eu, cea pe care o stiam. Tot aici am intalnit, in sfarsit, un personaj. Iar primul desen pe care l-am vazut, dupa multa vreme, a fost acum doua zile, cand o asteptam pe E. in gara. M-am asezat pe banca si pur si simplu m-a izbit, era chiar in fata mea, pe un perete. Poza este insa in aparatul ei, si sper sa o pot arata cat de curand.
Revenind la personajul meu, pot spune ca este cel mai interesant dintre toti cei de pana acum, poate si pentru ca este mult mai tanar. L-am vazut prima data in parc, intr-o dimineata, iar felul in care era imbracat mi-a atras imediat atentia. Era blond, cu o alura de neamt, purta o camasa fara cravata, bretele si pantaloni conici suflecati la glezna, a caror geometrie era accentuata de formele rotofeie. Emana un aer straniu, cu o doza de nebunie. L-am intalnit apoi aproape in fiecare dimineata, plimbandu-se prin parc cu o doza de Cola in mana. Imbracat le fel de neobisnuit, parea desprins dintr-un film cu gangsteri. Intr-o zi l-am vazut si in alt loc decat in parc, si anume la firma de pompe funebre de la coltul strazii. Brusc, a capatat o aura de personaj din Six Feet Under, serial in care s-ar fi incadrat perfect. Mi-ar placea sa stiu povestea lui, dar probabil n-o voi afla niciodata...
